16 mai 1812 - Zi de doliu național!

De la Nistru pân' la Tissa

Tot Românul plânsu-mi-s'a,

Ca nu mai poate străbate

De-atâta străinătate.

Din Hotin si pân la Mare

Vin Muscalii de-a calare,

De la Mare la Hotin

Mereu calea ne-o ațin;

(Mihai Eminescu - Doina)

Pe 16 mai 1812, reprezentanţii Imperiilor Rus şi Otoman semnau dubioasa pace de la Bucureşti, care încheia războiul ruso-turc de la 1806—1812 pentru Principatele Române şi, ca rezultat al târgului, Moldova de la est de Prut (redenumită Basarabia) era anexată Rusiei. 

Răpirea Basarabiei a fost unul dintre proiectele expansioniste ale ţarului Alexandru I şi însemna pentru Rusia un succes. Noua "achiziţie" teritorială îi permitea să-şi urmeze vechile politici de cucerire şi croire a drumului spre Constantinopol şi Dardanele, care aducea Rusia mai aproape de Balcani şi îi încuraja speranţa unor extinderi ulterioare pe contul Imperiului Otoman.

Trecerea arbitrară a Basarabiei la Rusia, cu care ea nu avea nicio legătură cu caracter identitar sau naţional, nu poate fi calificată altfel decât ocupaţie şi subjugare prin anexare.

Cu toate acestea, de-a lungul anilor, evenimentele care s-au produs la 1812 au fost interpretate diferit, istoriografia problemei şi demersul public fiind dominate de două tipuri de narative (opinii, discursuri).

Primul este discursul narativ care califică alipirea Basarabiei la Rusia ca fiind un act de eliberare a ei de sub dominaţia turcească. La baza acestui narativ stau dogmele ideologice privind "prietenia de veacuri" şi "relaţia frăţească dintre poporul moldovenesc şi cel rusesc", care au intoxicat insidios istoriografia problemei vreme îndelungată. Deşi alimentat cu teze false, acest narativ a avut de-a lungul anilor rezonanţă în societate, graţie faptului că reprezenta interesele centrului imperial rusesc şi servea politicii ocupaţioniste a acestuia.

Începutul porneşte chiar de la 1812, de la politica lui Alexandru I faţă de noul teritoriu asumat. La momentul ocupării Basarabiei, Alexandru I, care avea pretenţia de monarh liberal şi instruit, nu-şi putea permite să recunoască actul răpirii Basarabiei. Or, subjugarea unei provincii străine şi anexarea ei imperiului nu se prea integra în politica unui monarh.

De aceea ţarul a preferat să se autoproclame drept "eliberator al provinciei de sub jugul turcesc" – deşi o ocupaţie turcească nu exista (Poarta fiind suzeranul Principatelor Române), iar perioada care a urmat nu a fost una de libertate pentru Basarabia, ci de dominaţie rusească.

Rezistenţa şi longevitatea dominației rusești se explică prin puterea de influenţă a Moscovei, Kremlinul deţinând şi după 1991, ca şi până la destrămarea imperiului sovietic, controlul asupra istoriei şi interpretării trecutului istoric în spaţiile sale "tradiţionale" de influenţă şi interes, pentru a nu pierde controlul asupra lor.

În R. Moldova poziţia Moscovei faţă de anul 1812 este alimentată şi azi pe două canale.

Unu: prin emisarii săi de la Chişinău, care s-au obişnuit în a-şi da cu părerea în probleme de istorie a R. Moldova, de identitate, tradiţie, politică, aşa după cum a făcut-o ambasadorul rus V. Kuzmin, ajuns să afirme, total neadecvat, că pacea de la Bucureşti a determinat renaşterea Moldovei ca stat. Aberaţii !

Şi doi: prin "moştenirea istorică" şi impactul politicii de rusificare, încuibate într-un anumit gen de politicieni şi istorici – ostatici ai vechilor ideologii şi servili intereselor Moscovei. Aceştia au rămas cu mentalitatea ancorată în istoriografia rusă şi sovietică şi continuă să repete şi azi refrenul că anexarea Basarabiei la imperiul ţarist a fost benefică provinciei şi a generat dezvoltarea acesteia.

Al doilea tip de discurs, argumentat documentar, denotă drama poporului român, provocată de pacea de la Bucureşti şi de dominaţia rusească. Constrâns de autorităţi în anii regimurilor ţarist şi sovietic, acest narativ a obţinut câmp de acţiune abia după 1991, odată cu declararea independenţei R. Moldova.

Linia trasată de cea mai mare parte a istoricilor de la Chişinău vis-a-vis de actul de la 1812 exprimă tragismul întregului neam românesc, care a suportat prin pierderea Basarabiei atât o mutilare teritorială, cât şi o iremediabilă traumă psihologică generată de separarea criminală a aceluiaşi neam, de trecerea forţată a românilor moldoveni din stânga Prutului sub un regim nou, străin ca spirit, tradiţie şi ideal şi care s-a manifestat la scurt timp după anexarea Basarabiei prin politici de discriminare, colonizare şi asimilare.

Existenţa la ora actuală a două opinii paralele în chestiunea anului 1812 duce la confuzii în societate, iar lipsa unei poziţii oficiale a Chişinăului – spre deosebire de cea a Georgiei sau a Ţărilor Baltice, care şi-au repus în drept trecutul lor istoric – conferă problemei anului 1812 în istoria Basarabiei o natură de perpetuitate şi lasă loc de speculaţii politice.

Urmări:

- Conform autorităților imperiale, din 1828 actele oficiale au început să fie publicate numai în limba rusă. Prin 1871, țarul a emis un ucaz „Asupra suspendării studierii limbii române în școlile din Basarabia” deoarece „în Imperiul Rus nu se studiază limbile locale”.

- Abia la 5 decembrie 2013 în urma sesizării PL,  Curtea Constituțională a decis că ”Limba română” este limba de oficială de stat a RM!

- După 204 de ani de la raptul din 1812, Moldova (dintre Prut şi Nistru) nu şi-a găsit liniştea şi identitatea. Mereu divizată, mereu pe baricade, mereu sfâşiată identitar.

N.B. În luna iunie, 2010, la inițiativa lui Mihai GHIMPU în fața Guvernului a fost înălțată o Piatră comemorativă, fiind semnat și un decret   prin care ziua de 28 iunie a fost declarată „Zi a ocupaţiei sovietice”. Instalarea ei este în memoria  victimelor ocupaţiei ruseşti din toate timpurile care unii o contestă, dar e o faptă mare ce v-a rămâne în Istorie.

Piatra a fost instalată chiar pe locul unde până în 1991 a fost amplasat monumentul lui Lenin și are ca inscripție: „În acest loc va fi amplasat monumentul în memoria victimelor ocupației sovietice și ale regimului totalitar comunist”.

Un stat incapabil să recunoască, să-şi asume şi să-şi apere propria istorie este un stat slab şi cu viitor incert. Până acum doar PL a luat atitudine faţă de tragedia anului 1812, Unirea din 1918, anul 1940 sau 1944, e puțin, însă noi NU UITĂM!

Noi ce facem, ce speranță construim, cât mai așteptăm, sau poate a venit timpul să ne IMPLICĂM?!                                                                                 

Foto: Eveniment organizat de PL la împlinirea a 200 ani de ocupație